Astăzi am primit câteva mesaje scurte de la un profesor de limbă română la o școală din cartierul CFR, Bacău, cu rată mare de abandon școlar.
Mi-a povestit că în ziua aceea veniseră la ore elevi care lipsiseră mult. Predispuși să abandoneze. Elevi despre care sistemul a decis, tacit, că sunt „cazuri dificile". Elevi pe care mulți i-au trecut deja la categoria „pierduți". Au venit. Asta a fost primul lucru extraordinar.
Profesoara i-a încurajat să vină la tablă. Să identifice verbele din propoziții, cu ajutorul aplicației Schoolit. Un exercițiu pe care mulți l-ar considera banal. Prea simplu ca să conteze. Prea elementar ca să merite atenție. Și tocmai asta e problema. Undeva în goana după complexitate, după gamificare sofisticată, după inteligență artificială care personalizează traseul de învățare, am uitat de copiii care nu știu încă să identifice un verb. Copiii care au goluri mari în cunoaștere, nu pentru că sunt mai puțin inteligenți, ci pentru că nimeni nu s-a oprit să pună cărămida de la bază.
Acești copii nu au nevoie de un algoritm. Au nevoie de cineva care să le spună: hai la tablă, tu poți.
Bucuria
Profesoara mi-a scris că le place. Două cuvinte. Atât.
Știți ce se ascunde uneori în două cuvinte. O mică surpriză față de ei înșiși. O fracțiune de secundă în care un copil descoperă că poate. Că nu e, poate, atât de pierdut pe cât i s-a lăsat să creadă.
Încrederea nu se construiește cu discursuri motivaționale. Se construiește cu momente mici, repetate, în care reușești ceva concret. Un verb identificat corect. Un răspuns bun. O aprobare sinceră din partea unui adult care chiar se uită la tine.
Despre instrumente simple
Nu există aplicația perfectă. Nu există rețeta care salvează toți copiii. Oricine vă spune altfel vinde ceva.
Există însă instrumente care, în mâinile unui profesor care știe de ce e acolo, pot plasa exact cărămida lipsă. Fără să judece de unde a pornit elevul. Fără să îl compare cu restul clasei. Cu un exercițiu simplu, la tablă, în față, cu toată clasa martoră la reușita lui.
Asta e greu de programat într-un algoritm. Și ușor de ratat.
Copiii despre care se spune că nu mai contează, că e prea târziu.
Există în România un număr mare de elevi care sunt, practic, invizibili în conversațiile despre educație. Nu sunt la olimpiade. Nu sunt în statisticile de succes. Sunt în statisticile de abandon. Se tot încearca programe, se stabilesc soluții, dar rezultatele nu se văd.
Despre ei se spune, uneori cu cinism și uneori cu resemnare, că sunt pierduți. Că nu mai e nimic de făcut. Că resursele sunt limitate și trebuie să te concentrezi pe cei care „merită".
Eu nu cred asta.
Cred că un copil din cartierul CFR care a lipsit mult și care a ales să vină la școală într-o zi oarecare face un act de curaj pe care mulți adulți nu l-ar repeta după câteva eșecuri. Și că acel curaj merită întâmpinat cu ceva. Cu un exercițiu la tablă. Cu o aprobare. Cu bucuria aceea simplă de a înțelege.
Asociația pentru Învățare Interactivă a început cu sesiuni gratuite online pentru elevii care se pregătesc de Evaluare Națională și Bacalaureat. Dar mesajele primite astăzi mi-au amintit de ce am pornit de fapt.
Nu pentru statistici frumoase. Nu pentru rapoarte de impact cu grafice. Pentru momentele în care un copil care stătea pe margine face un pas înainte și descoperă că poate.
Sunt momente pe care nu le vede nimeni. Pe care nu le bifează nicio aplicație. Pe care le știe doar profesorul care era acolo.
Mulțumesc, Ana Genoveva, că ai fost acolo. Și că mi-ai spus.
Dacă lucrezi cu elevi în situații vulnerabile și cauți instrumente sau parteneriate, scrie-ne la info@educatieinteractiva.ro